Eliberarea

Iulie 2015

Prima perioadă majoră de abstinență după liceu, probabil. Aproape trei luni, de la momentul din aprilie. După o altă dispută cu mama băiatului, cu care continui să locuiesc, de dragul lui, cedez și mă îmbăt.

Ianuarie 2016

32 de ani. Petrecem revelionul la nașii copilului. Consum moderat toată noaptea și asta îmi un sentiment bun. La plecare, gazda, îmi oferă printre altele și o sticla de doi litri de Cola care se dovedește a fi vin. Mă bucur și o consum de cum îmi dau seama, de pe 1 ianuarie. Când îî spun nașului, el regretă că a făcut confuzia și nici că nu prea mai vrea sa ne întâlnim. Spune că toată lumea vede cât beau și nu vor să aibă de-a face prea mult cu mine.

Februarie 2016

Atacurile de panică ale mamei băiatului, devin din ce în ce mai accentuate. Ajunge la spital. Îi spun că sunt alături de ea, dar în sinea mea cu adevărat nu simt mare compasiune. Îmi cere să nu mai beau cât se simte rău, dar nu pot rezista.

Iunie 2016

După o ceartă, arunc un pahar cu bere înspre ea. Stropesc pereții și înjur. A doua zi mă simt ca un cadavru ambulant. Mă simt din nou aproape de prăpastie iar stările de anxietate sunt copleșitoare. Sunt cuprins de frică, groază că o să mor, transpir și nu îmi găsesc locul nicicum. Sunt din ce în ce mai sigur că am nevoie de un ajutor specializat, pe care nu am vrut să-l recunosc. Nu am puterea de a mă despărți, de a face lucurile care trebuie în viața mea. Îmi vine să mă ascund, să nu mai exist.

August 2016

După aproape o săptămână de băut sunt din nou într-un colaps psihic. În astfel de momente, încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la moarte, la ce se întâmplă cu noi după ce nu mai suntem. Mă doare enorm că sunt singur, mereu trebuie să lupt. Mereu sunt singur.

Decembrie 2016

Mă roagă să mă văd cu un preot. Este duhovnicul ei și spune că e un tip deschis. Deși nu am nici o treabă cu biserica, chiar cu o anumită repulsie căpătată în copilarie față de ritualurile bisericești, mă duc cu disperarea omului dispus să încerce orice când este bolnav. Întâlnirea se dovedește a fi una dintre cele mai nereușite din viața mea. Tipul mă desconsideră, mă face să mă simt ultimul om, criticându-mi firea și comportamentul. Avand în vedere că venea după o serie de câteva zile de băut, nu am mai avut forța să dau cine știe ce replică.

Ianuarie 2017

33 de ani  Mă întâlnesc cu o amică, care îmi recomandă un psiholog. Sunt decis să încerc, simt că pot să schimb ceva.

Februarie 2017

Frustrările și starea de anxietate, legate de neputința mea, de sentimentul de ratare sunt uneori insuportabile. Într-o seară mă duc deja beat să completez ce mai aveam. Mă împiedic de un gard, cad și îmi rup pantalonii. Mă ridic cu greu. Sunt într-o stare psihică deplorabilă. Sun să încep terapia.

Martie 2017

Mă simt neapreciat pentru lucruri pe care încerc să le fac. Profit de faptul că băiatul este la buinci, părinții mei, măcinat de furie și băut, pornesc o răfuială, în care îi sparg telefonul. Din nou, lucruri nespuse la timp, din vinovăție. Însă am o reușită, sunt la a treia lună consecutiv când numărul zilelor băute scade.

Aprilie 2017

Am anunțat-o că aș vrea să plec. Îmi dau seama în același timp că nu am resursele necesare, psihice sau financiare de a face acest lucru. Mă simt neputioncios. Beau patru zile la rând. În ultima zi din serie, totul o ia razna. Beau și plâng, revin niște amintiri din copilărie și sunt iarăsi în colaps.  A doua zi, pe stradă, nu simt nimic, corpul merge doar din inerție. Totuși, înregistrez o mare victorie. Intru intenționat într-un magazin, cu o mare poftă de băut. Merg printre rafturile cu băutură, dar plec fără să îmi iau nimic. Este un exercițiu pe care l-am mai repetat. Prima confruntare adevărată cu demonii. Privitul în ochi. Și prima bătălie câștigată. Urmează un război total cu dependența.

Mai 2017

Continui să mă gândesc la ce am facut corect în ultimele luni. Citesc zilnic și încerc să mă concentrez pe lucruri care îmi aduc liniște. Am o serie de trei zile de băut, în urma cărora simt un acut sentiment al nereușitei. Uneori băiatul plânge și îi spune mamei lui să nu mă dea afară. Sper să îi pot explica ce se întâmpla cu noi.

Iulie 2017

Luna a debutat bine cu un grătar la care am fost singurul care nu a băut.

Băiatul nu s-a simțit bine, iar când trecem de perioada dificilă, beau mai multe zile la rând. Adorm cu o sticlă de vin lângă pat. Sunt încă efoturi extraordinare pe care trebuie să le fac ca să nu mă destabilizez când e vorba de copil. La mare, am băut și am plâns pe terasa camerei după o amintire din perioada școlii. Continui să mă lupt cu acești demoni, simt că pot să înving, nu am încă forța necesară.

August 2017

Am început să zugrăvim în casă cu ajutorul unui cunoscut. Am băut și cheltuit mult în toată această perioadă. Simt că nu o să mai scap vreodată de datorii. Nu îmi găsesc resursele și sunt mereu neliniștit în această perioadă. Băiatul mi-a spus că nu mai vrea să beau bere, “să am ochii roșii”.

Septembrie 2017

34 de ani. O lună bună dintr-un anumit punct de vedere, cu mai multe zile sober decât cele băute. Revin anumite amintiri de când eram în școală. Frica de agresiunea colegilor, a profesorilor, singurătatea. Emoțiile astea mă scufundă și le acopăr cu băut. Știu că nu am altă șansă decât sa le confrunt. Reușesc “performanța” de a mă duce băut și la terapie. Crește însă încrederea în mine și în forța de a trece peste obstacole.

Octombrie 2017

Sunt sleit de conflicte interioare dar și exterioare cu mama băiatului și la birou. Știu că simte tensiunea dintre mine și mama lui și totuși nu pot controla impusurile de a continua anumite reproșuri. Terapia a mers bine luna asta, am înregistrat mai puține momente când am ajuns destabilizat. Părinții mei au devenit din ce în ce mai deschiși ca dialog și relație, poate o oglindire a propriei mele atitudini. E nevoie să devin cu adevărat independent. E nevoie să mă eliberez de dependeța de situațiile aparent confortabile ,dar toxice, în același timp cu dependența de băut. Să fiu ceea ce vreau să fiu, nu ce trebuie să fiu.

Noiembrie 2017

Am reușit să discut deschis cu tata despre anumite lucruri din trecut, ocolite până acum. Dificil, însă este un pas mare în dinamica noastră.

Băiatul meu ne-a cerut mie și mamei lui să ne îmbrățisăm cu toții, să fim o familie. Mă sfâșie acest lucru. Nu cred ca am fost vreodată o familie, iar eu nu pot să îi ofer acest lucru împreună cu mama lui.

Frustările mă ajung din urmă și beau ca să uit. Beau afară, iar în timpul acesta băiatul o întreabă pe mama lui, dacă nu am murit, pentru că stau mult. Asta mă face să mă gândesc la copilul din mine. Nu renunța la el, ai grijă și de el, e în tine acolo, mereu va fi.

Am nevoie să reușesc pe cont propriu, fără să știu că orice aș face, cineva mă poate ajuta. Este un cerc în care mereu mă întorc într-un tipar, din care nu mai ies. Sunt un copil răsfățat. E cazul să fiu sincer cu mine în primul rând și să înțeleg că fără să rup vechile obiceiuri, de încrederea că “voi fi scăpat” de toate prostiile pe care le fac, nimic nu se va schimba.

Simt că băutura e o închisoare care nu mă lasă sa evoluez în nici un fel. Dar e închisoarea pe care o cunosc și, paradoxal, e forma de așa-zis confort și evadare, pe care o cunosc și din care imi este enorm de greu să ies. Băutura, aliatul prefăcut, care de fiecare dată aparent m-a liniștit, care îmi dă speranță, ca mai apoi să mă arunce în acest hău al disperării fără fund. Să mă ducă într-un labirint de eșecuri și neîncredere. Am 34 de ani și mă simt o rușine de om și bărbat. Simt că nu am făcut nimic cu viața mea și sunt prea puțin obișnuit să am încredere în mine.

Eu, micul băiat, am trăit de mic într-un balon, protejat, care o dată spart, m-a proiectat într-o lume de care mi-a fost foarte frică. Nepregătit, mă retrageam mereu, căutam ajutor. Ajutorul celor din jur a devenit plasa mea de siguranță, situație care mă menținea într-o poziție imatură.

Am trăit până acum într-o lume a iluziilor. Beau și creez o lume a mea cu așteptări irealiste. Prins în realitatea gri și monotonă, torn până îmi închipui că găsesc tunelul din care să evadez din această închisoare. Dar, ce să vezi , nu fac decât să sap un tunel de la o celulă la altă. Nu scap niciodată. Și mă înec la loc.

La terapie, spun că fiecare zi e o luptă cu dependența, că în fiecare zi trebuie să rezist. Mereu o luptă. Sunt doar aparent funcțional. Viitorul sună ca o sentință și pare de nesuportat. Așa că beau, iar o voce interioară, asemeni unei , vrăjitoare spune “îneacă, uită, oricum ăsta ești, uită-te la tine”. Focul propriei mele dependențe mă arde complet.

Decembrie 2017

Vreau sa întorc soarta meciului. O zi în care nu am băut, o singura zi, este o zi câștigată. O săptămână uscată, mă face să mă simt rege, excepțional ca reușită. După doar patru zile de abstinență a început asaltul. De fiecare dată începe prin vise. Dar pentru prima oară și în vise am refuzat. Sunt vise în care totul e murdar, violent. Eu sunt violent și fricos în același timp. Există multă confuzie. Iar la sfârșit nelipsita înălțare, puterea de a zbura, de a fi un fel de zeu care reușește să modeleze chiar arhitectura clădirilor sau relifeul.

Imi este din ce în ce mai clar motivul recurent al recidivelor, alibiurile care mereu apar și justifică consumul. Beau pentru că am avut o zi dificilă, că a existat un succes, un insucces, amintiri, scenarii improbabile, tot timpul, camaradul meu otrăvit îmi dă alibiuri.

Nu există nimic mai greu de suportat pe lumea asta decât să vezi că nu îți poți ajuta copilul. Îmi pun mâinile pe față. Vreau să urlu și să fug afară. Să îmi uit viața. Și aud vocea aceea interioară. Mai devreme am văzut la televizor un tânăr antreprenor de succes, în altă zi administratorul blocului îmi povestea cu lux de amănunte, multiplele reușite ale fiului său și cum a fost alături de el. Și mă încearcă o tristețe fără margini, infinită. Și vocea îmi spune, “ratatule, tată alcoolic, ce crezi că o să se aleagă de tine? Du-te și uită, magazinul e aproape, știi ce trebuie să faci!”. Refuz și am o săptămână de când nu am mai băut. Și fiara asta interioară stă la pândă. Vocea asta apare de multe ori când mă simt mizerabil și deprimat. Vrea să mă pedepsesc pentru eșecuri. Băutul ca să uit este propriul abuz, propria pedeapsă. Însă este și un abuz asupra celor din jur. E nevoie să mă accept. Acceptă trecutul și lasă vocea să scuipe ce poate.

Visele în care beau sunt în cascadă. Șanțurile sunt adânc săpate și prin ele curge dorința aceasta mistuitoare. Băiețelul meu sensibil plânge când trebuie să duc înapoi niște jucării luate pe ascuns de la grădiniță. Îi este frică de ce o să spună educatoarele, indiferent de asigurările noastre.  Nu știu cum să îi ofer consolarea de care are nevoie. Știu însă că voi fi mereu lângă el. Dar sunt nesigur. În general. Față de superiori la birou, față de comunicarea cu femei în general și mai ales în interacțiunile cu cele care îmi plac. Când mă aflu în grupuri de mai multe persoane sau în fața unor oameni care par siguri pe ei, pe ce fac sau spun.

Mă lupt cu mine și cu obiceiurile copilului de a sta pe tableta, de a cere dulciuri. Știu că vina este la noi, dar nu reușesc să îmi găsesc autoritatea și echilibrul. Sunt epuizat.

Recordul de zile, 19 la rând, este întrerupt de un meci al echipei favorite într-un pub. Probabil o altă probă, pe care este nevoie să o trec. E nevoie de un substituit pentru recompensă și deocamdată nu îl găsesc.

De Crăciun m-am îmbătat și m-am certat de față cu copilul. Un rezumat sfâșietor a ceea ce înseamnă dependența și degradarea ce vine la pchet. Mă simt nedemn ca tată.

Ca de multe ori după o serie de zile băute, am un coșmar înfiorător, în care sunt căzut pe stradă. Simt că mă scufund, în cele din urmă sunt ridicat de doi amici.

Trec însă în noul an clar și conștient. Așa cum nu am mai făcut-o de mulți ani. Nu renunț la mine.

Ianuarie 2018

Încep anul cu multe sentimente contradictorii. Îmi revăd copilăria, cu multe reprimări și multă furie. Îmi doresc să nu mai fiu atât de singur, relațional mă apasă acest vid.

Recidiva și recompensa, aceste două vrăjitoare, mă trag din nou în neantul și haosul dependenței. O schimbare a existat. Mi-am luat mai multe haine. Vreau să mă simt bine, să încep să schimb lucruri și aici.

Un pas uriaș a existat într-o seară când contextul m-a dus la o întâlnire a unui grup de promovare a unor programe de turism. Deși nu s-a concretizat nimic am fost prezent, energic, deloc timid, parcă opusul a ceea ce se întâmpla mai demult și mai ales a tot ceea ce eram eu în adolescență și copilărie. Iar pasul a fost că nu m-am recompensat după acest moment. M-am dus acasă și m-am culcat. Atât.

Februarie 2018

La birou sunt într-o fundătură. Nu reușesc să văd un orizont, îmi este foarte greu. Și totuși în mijlocul acestei furtuni, există un moment, când într-o zi mohorâtă de februarie, într-un mediu ostil și cu sufletul împovărat, mă uit pe geam și îmi spun să am răbdare. Mă întreb cum o să privesc aceste pagini peste ani.

Nu am reușit nimic din ce mi-am propus în această perioadă. Sunt într-o mlaștină de dezolare și mă scufund. Pe lângă situația de la muncă, și relațiile personale cu părinții sunt serios afectate. Într-un moment de lipsă completă de luciditate, îi anunț că plec din casa în care stau cu copilul și mama lui fără a mă gândi că nu am resursele necesare.

Nu reușesc să îmi înțeleg gesturile, beau ca un alcoolic, nu am nici o perspectivă, văd asta și nu mă opresc o secundă. Consumul meu este o formă de sinucidere. Vrăjitoarele mele m-au înlănțuit complet și au făcut din mine un sclav prin dependență.

Martie 2018

A nins în oraș și forțat de anumite împrejurări ajung să mă plimb prin Cișmigiu. E frig cu soare, senin și atât de frumos, curat. Sunt într-un univers plin de lucruri nevăzute. Închid ochii și încerc să mă golesc. Îmi imaginez că locuiesc lângă parc, că mă plimb prin el cu iubita mea. A fost bine, așa că m-am recompensat. Ca o într-o relație, și la bine și la rău. Am băut puternic, impulsiv, aparent fără regrete.

Este clar că la actualul loc de muncă nu progresez, îmi alimentez doar singurătatea și resentimentele. Nu am puterea de a ieși nici de aici.

Băiatul nu se simte bine și sunt sigur că încearcă sa ne transmită ceva. Probabil de la cearta de față cu el, de luna trecută. E ziua lui și ii luăm bomboane la grădiniță, dar eu mă gândesc cât de mult am greșit față de el. Ating un prag de panică și anxietate și încep să îmi tremure mâinile pe stradă. Mama lui m-a sunat să îmi spună cât de rău se simte. A plâns și nu a avut parte de aproape nici o serbare. Și e ziua lui! Mă scufund iarăși, scenariile o iau razna. Plâng și simt că mă sufoc. Ajung acasă în sfârșit și acolo mă întâmpină el, mă strigă, micuțul, zâmbitor, se simțea mai bine, reușise să treacă de faza acută. Îl iau în brațe și îl fac avion. Îl iubesc mai mult decât am iubit orice pe lumea asta.

Continui terapia și reușesc să pun mai bine ordine în lucruri la birou. Însă sunt încă bântuit de teamă și neliniște. Mă abandonez complet. Îmi este foarte frică. Depresia și dependența mă consumă complet.

Încep să citesc din ce în ce mai mult, ba chiar fac și exerciții de meditație. Sunt în căutări, mă agăț. Încep ușor să accept trecutul, istoricul meu, să mă gândesc la micul copil din mine, să trăiesc prezentul și să aștept pregătit viitorul. Așa că destinul mă pune la încercare la birou. Analizez totul cu o anumită detașare și, deși sunt momente când pierd linia, devin din ce în ce mai sigur pe ce fac.

Aprilie 2018

Particip la două botezuri ale amicilor mei din orașul natal. La ambele beau rezonabil, chiar cumpătat. Profit de o anumită ocazie și mă întorc în curtea din fața blocurilor unde mi-am petrecut verile copilăriei mele. Unde stăteau bunicii mei. Mă plimb și ating toate acele colțuri, frânturi din viața mea de copil în vacanța de vară. Mă reîntorc și totul devine viu lângă mine, eu, copiii, locurile pe unde fugeam și pe unde ne ascundeam, unde mă jucam fotbal, văd până și câinii vagabonzi cărora le mai aruncam câte ceva. Și mă simt liber, împăcat, fără a fi melancolic. Mă simt ca și cum nimic nu m-ar putea atinge, că totul se va rezolva. A fost bine.

Luna se sfârșește cu plimbări lungi și reflecții asupra vieții. Băiatul meu reușește să dea cred, primul gol, într-un meci organizat. Îl aplaud, împreună cu tatăl meu.

Mai 2018

Sunt din nou pierdut într-o lume a iluziilor, iar o dată trezit simt o stare de anxietate, de sufocare internă și mai apoi fizică, la cote seismice. Devin paralizat de frică, de frica de a mă pierde. Pur și simplu nu am forța de a mă elibera, nu am alternative create. În plus toate sunt doar pretexte de a bea.  Nimic din ceea ce mă înconjoară nu se va schimba înaintea mea. De abia reușesc să mă reîntorc la birou. Mă plimb înainte să plec de dimineață și tremur. Aș vrea doar să fiu îmbrățișat. Să știu ca va fi ceva bine de acum. Dar nu știu și nu văd nimic.

Fac un pas spre schimbare și mă duc la un interviu, însă nu se materializează nimic. Dar măcar am încercat, inerția nu îmi folosea la nimic, oricum.Trebuie să mă accept, să nu mă mai învinovățesc atât.

Am amintit etape și momente din viață, în fața părinților. E clar că nu e ceea ce și-ar fi dorit, dar nu mai vreau să las nespuse urme, tăceri, priviri.

Iunie 2018

După o excursie reușită în Brașov cu copilul, la întoarcere am “udat” această reușită. Din nou, cărările obișnuinței m-au condus spre aceeași alee. Mă simt în continuare fără prea multă energie. Sunt încă bântuit de năluci ale trecutului, dar îmi mai revin prin citit. Depășesc mai ușor anxietatea prin raportarea mult mai concretă la PREZENT. Îmi fac planuri, însă în același timp mulțumesc în fiecare zi pentru tot ceea ce am primit până acum. Pentru experiențele mele, pentru clipele vieții mele.

Mă întâlnesc cu o amică . Ea își ia o bere, iar eu limonadă.

Iulie 2018

Continui o perioadă bună a relației cu dependența, de aproape două săptămâni fără băut. Vrăjitoarele îmi aruncă diverse momeli. Sigur că e cald, sunt singur acasă, am ceva bani și sunt meciuri de fotbal. Toate acestea creionează o imagine foarte atrăgătoare în mintea unui dependent. Față de trecut, îmi analizez mai bine gândurile, pornirile și nevoile. Le descriu mental iar atunci când apare un declanșator pe care reușesc să-l depășesc, o poftă, îmi imaginez o cutie în care pun această dorință toxică, o închid și o duc într-un dulap. Relația cu băiatul meu este de multe ori tensionată. Refuză să făcă lucruri, protestează la aproape orice și epuizat, îl cert. Ca mai apoi să intru în același cerc, unde după astfel de momente simt vinovăție, remușcări și vreau doar să-l strâng lângă mine. Și multă neliniște interioară, în multe zile. Probabil, sau așa sper, este tranziția spre viața mult mai simplă pe care mi-o doresc. Fără atâtea compromisuri și minciuni.

Nu am mai băut de 22 de zile, cea mai lungă perioadă de aprope 3 ani. Totuși, nu îmi doresc să fac un punct cardinal din abstinență. Vreau ca pur și simplu, băutul peste măsură, să devină o excepție și nu regula. Rămân pozitiv și încerc sa curăț cât mai multe sertare ale vieții mele.

Un moment de cotitură a fost ziua de salariu, care s-a suprapus cu o situație tensionată la birou, căreia am reușt să-i fac față. De obicei lua mult mai puțin să mă recompensez, însă nu am făcut-o. Nimic nu o să se schimbe cu aceeași atitudine. Insă, ce vrajitoare am lăsat în spate, câte urlete, câte chemări, ce greu mia fost.

Încerc să-mi fac un profil online profesional pentru alte joburi. De fiecare dată când accesez profilul, mă simt împovărat. Poate fi doar o fațadă, atâtea realizări mă copleșesc și îmi arată pun o oglindă în față. Trecerea goală a timpului meu, pierderea unor șanse.

Mă întreb cum o să mă privească copilul meu în viitor. Ce fel de exemplu am sa pot fi. Trebuie să merg mai departe, să mă țin de obiectivele mele, deși simt că am cam pierdut din direcție.

Beau fără un motiv definit, conștient. După seria de zile ude, declanșată  de consum, reiau anumite vise repetitive, cel mai des motiv fiind unele locuri dezolante, toalete murdare, oameni degradați, o lume aproape post apocalipitică. În același timp, la polul opus aș zice, visez că zbor. Aici dețin controlul, niciodată nu mă prăbușesc. Mă las să pic fără ezitare de pe clădiri doar pentu a începe conștient, dacă pot să spun asta în vis, să plutesc. De altfel, la visele cu zborul aproape de fiecare dată, știu că visez și nu mă tem.

Am băut după 28 de zile, cea mai lungă perioadă de 3 ani.

August 2018

Se înmulțesc situațiile în care simt că mă sufoc. Decid să programez și un consult și în urma analizelor pare că o cauză, a acestor simptome, ar fi și o lipsă de vitamina D. Am serii de băut care mă duc la un amalgam de idei și povești fanteziste și grandomane. Poate o compensare a neadaptării mele la o lume de care uneori mi-e frică, pe care n-o înțeleg.

Mi-e dor să-mi fie dor, asta simt mult în vara asta.

Am băut iarăși constant față de băiat. Ce observ totuși că nu mai resimt atât de paralizant anxietatea sau coșmarurile ce urmauunei astfel de perioade. Am început drumul acesta al luptei susținute cu dependeța în 2015. Nu sunt restabilit, însă e o urmă de încredere ceva mai consistentă în propriile puteri. Sunt singur, dar mă ghidez după principiul de a încerca, decât să mă întreb “ce-ar fi fost dacă”.

Atâta strădanie, în general, obosesc, tot pun și îmi pun întrebări. Oare vor veni și răspunsuri? Muțumesc pentru tot ce am primit și vom vedea.

Septembrie 2018

35 de ani. Băiatul meu dorește să se înscrie la un club de fotbal. Ezit, deși îmi place enorm fotbalul. El mi se pare încă fragil, în același timp știu nivelul extrem de scăzut din România. Și mai este ceva. Nu vreau că el să fie o copie, să îi placă ceva doar pentru că îmi place și mie. Dacă este să aleg, îmi doresc să fie cât mai diferit de mine, să îi admir propriile reușite. Să muncească la ce și-a dorit el, nu altcineva. Și peste toate,  îmi doresc să fie împăcat cu ce este el ca om și ce construiște în viața lui. Rugămințile lui m-au făcut să îl inscriu, și ca de fiecare dată o să-l suțin cum pot. Să îi fiu alături pur și simplu. I-am explicat că orice va face, indiferent de cât de mult îi place, înseamnă multă muncă și răbdare pentru rezultate. Să continue indiferent de obstacole și în general să nu creadă nimic orbește. Uneori nici măcar părinții.

A început școala cu ceva probleme de adaptare. Pare că nu știe să se apere. Ii promit că sunt alături de el și facem drumul ăsta împreună. Și că îl iubesc. Apoi îl îmbrățișez.

Decembrie 2018

O toamnă încărcată. Profesional, cred că este cel mai dificil moment al carierei mele. Mă surprind totuși mult mai sigur, mai dornic de a găsi soluții. Am pornit pe acest drum al autocartografierii și încerc să mă concentrez zilnic asupra propriilor reacții, emoții și să rămân prezent. Am avut două serii de 21 zile, toamna aceasta, un progres solid.  Relația cu băiatul meu este cea mă provoacă mult și la care îmi doresc să lucrez, cel mai mult. Sincope tot apar în tumultul relației cu alcoolul, am învățat să le accept ca parte a procesului de autocunoaștere. Am început să aplic ceea ce citesc, iar în momentele tensionate rămân mult mai atent la emoțiile pe care le simt. Vorbesc mai puțin, sunt mai atent la semnalele pe care le primesc.

Nu am nici cea mai vagă idee ce se va întâmpla. Sper doar, peste ceva timp, să mă uit înapoi la aceste pagini și să zâmbesc.

Ianuarie 2019

Momentul de recidivă apare la încucișarea a două evenimente. Reușesc să închei o lucrare importantă la birou, după multe zbateri. Apare această vrajitoare a recompensei, aparent blândă, care încearcă să aline, să îmi spună că merit și eu să primesc ceva, să mă relaxez. Apoi aflu de o îmbolnăvire gravă a unei persoane cu copii. Interiorizarea și gândul că poate să mi se întâmple și mie apar foarte apăsător. Mă gândesc la băiat. Scenariile cele mai sumbre, apar, mi se desfășoară în față, ca un film de groază. Și presiunea e prea mare, am nevoie de “pansament”. Beau mult, continuu. Sunt imun, totul e departe, amenințări, țipete, nimic parcă nu mă mai atinge. Sunt la rândul meu bolnav, dar am propriul meu tratament.

Ni se confirmă faptul că băiatul are gripă iar starea mea de anxietate este debusolantă. Rămânem acasă pentru medicamentație.

Încep să fac din ce în ce mai multă mișcare și să citesc avid. Conștiența prezentului și exercițiul dialogului interior asupra a ceea ce observ, mă ajută.

La coada de la supermarket am vazut un om modest, din felul cum era îmbrăcat, că s-a prabușit pe jos, în convulsii, de la un infarct sau criză de epilepsie. Am reușit doar să stau și să îl întorc un pic, până la venirea ambulanței. Am văzut cred, expresia sfârșitului pe fața lui vineție. M-a marcat întâmplarea. M-am gândit la propriul meu drum. Străduiește-te astăzi pentru ca ziua de mâine să fie mai bună ca ziua de ieri.

Februarie 2019

Nevoia de a bea este prezentă, diferența fundamentală față de ceilalți ani, este că acum reușesc să identific ce provoacă dorința de a consuma. Citesc 2 cărți, aparent diferite, dar unite într-un punct comun. O carte despre investiții, “Investitorul inteligent” și una despre psihologia dependenței “Pe tărâmul fantomelor întunecate”. Convergența lor este însă cunoașterea personală și felul cum faci față emoțiilor.

Încep să-mi văd trecutul și copilăria cu alți ochi, de copil crescut de oameni cu cele mai bune intenții, răniți la rândul lor. Încep o introspecție generațională, să descompun piesele. Este copleștor pe alocuri, dar sunt decis să îmi asum acest drum al eliberarii prin cunoaștere, indiferent cât de amar va fi. Sunt zile când am nevoie să mă plimb kilometri pentru a-mi liniști gândurile și a pune ordine tot ceea ce acumulez. Uneori am simțit că sunt doar îngăduit. Închisoarea aceasta dată de dependețe, care s-au tot plimbat transgenerațional. Firul asta, pe care îl urmez mă trece printr-o pădure bântuită de cuvinte nespuse, de reprimare, de suferință, de foc. Și mă duce firul asta până în bârlogul vrăjitoarelor. Privesc demonii, sunt acolo. Și le spui, le strigi, le urli. Acum știu. Știu de ce. Nu mă consider salvat. Dar știu de ce am ajuns aici. Recidiva. Recompensa. Și le iert. Și le mulțumesc. Nu regret nici o experiență. Am rănit oameni, recunosc, m-am rănit pe mine. Dar ca să sparg tiparul, trebuia să știu, să gust, să ard, să simt. Fiecare punct al vieții mele e un punct dintr-o poveste. Fiecare pahar băut era un strigăt de ajutor, strigătul copilului căruia îi era frică. NU Vreau Să te mai AUD! Și atunci ucideam. Turnam băutură, aruncam pământ pe cineva care încă trăia, își dorea să se audă. Dar mereu revine. Neîmpacat, iar pe mine mă transforma într-un zombie, doar o carcasă cu sufletul mistuit de patimă, de otravă. O imensă compasiune mă cuprinde pentru mine și toți cei dinaintea mea.

Martie 2019

Înainte de a bea, am 46 de zile de abstinență, cea mai lungă perioadă de aproape 4 ani. Mă simt schimbat. Citesc mult și încep să fiu din ce în ce mai atent la ceea ce exprim. Multe furtuni în viața mea momentan. Acasă, la birou, iar nivelul de stres este uneori insuportabil. Consumul psihic al demersului de autocunoaștere este enorm. Mă simt epuizat.

Am reușit să mă duc la un bar, pentru un meci al echipei favorite și nu am băut. O bornă definitorie pentru relația mea cu dependența. Bătălia interioară a fost pe toate planurile. E incredibil cum îți privești creierul, cât poate tânji după doza de otravă. Mai întâi apar argumentele pozitive, e plăcut afară, e meci, e atmosferă, o meriți. Și nu cedez. Apoi începe asaltul. Ce mai contează o zi, oricum ești un alcoolic, oricum ai băut până acum și nu ai făcut nimic în viață , bea, beea, beeea o dată!

Simt cum mă topesc de dorință, îmi doresc să beau, numai să înceteze nevoia. Să pot fi liniștit. Și deși uneori am cedat, nu și de data asta! Mi-am băut limonada, am mâncat prăjitura și m-am plimbat. Și atât de greu mi-a fost, încât am plâns.

Sunt hotărât să îmi duc angajamentul, să îmi respect decizia de a pune lucrurile în ordine, pentru mine și ce mă înconjoară. De aceea mă aștept ca viața să mă încerce, să mă testeze. Tot ce pot să fac este să mulțumesc pentru ce primesc și să găsesc soluții  pentru ceea ce îmi apare în cale.

În 2017, seria cu cele mai multe zile fără să beau a început în iunie, la 7 luni după seria din 2017. În 2018, seria de 28 de zile a fost urmată de un apogeu al consumului manifestat în a 20-a zi de băut, adunate. În 2019, seria cu cele mai multe zile nebăute a fost începută în ianuarie, tot la 7 luni față de seria bună din 2018. Cele 46 de zile din 2019, au culminat cu un maxim al băutului tot după cea de-a 20-a zi de consum. Practic, creierul meu este pregătit să reia perioadele de nebăut, după aproximativ 7 luni de consum constant, cu creșterea de la an la an a numărului zilelor lucide. Pericolul vine după 20 de zile de consum, un fel de explozie și “răzbunare”, a privării de substanța dorită. Astfel, identificate aproape matematic, aceste manifestări, trebuie corectate, urmărite și îmbunătățite. Reușita acestor înțelegeri despre mine, persoana dependentă, sunt fără preț. Continuăm.

Aprilie 2019

O perioadă deosebit de încărcată. Lărgesc harta emoțiilor față de lucrurile care mă afectează și față de reacțiile copilului meu. Le identific, le numesc, și pe cât posibil le gestionez.

Deși nu sunt o persoană religioasă, practicantă, mă reculeg în fața mormintelor bunicilor, le ating crucile și le mulțumesc fiecăruia în parte, pentru tot ce mi-au transmis. Am reușit să o ajut pe mama băiatului meu și pe sora ei, să ducă la capat un angajament vechi, ce ne-a adus multe resentimente. Sunt foarte mulțumit. Câte furtuni și greutăți ne-a adus această situație.

O întoarcere în trecutul meu de copil, m-a făcut să îmi amintesc de Crăciun, când primeam de la părinți ce se putea primi atunci, eram încă în comunism, anii 80. lar lor le era foarte greu. Cât se bucurau de bucuria mea și văd aceste momente ca pe niște fluturi rari în cenușiul acelei epoci în descompunere.

Un turneu de fotbal al băiatului și câteva zile libere, am băut serios. Observ o schimbare acută, cel puțin în ultimul timp. Dincolo de mahmureală, după ce termin seria, încep să mă simt foarte rău psihic. O formă de penalizare din ce în ce mai drastică. Copilul se arată din ce în ce mai nemulțumit când vede că beau bere. Deja recunoaște clar, ce poate declanșa. Am stări majore de anxietate, frică și vinovăție.

Noiembrie 2019

36 de ani Revin după o perioadă condensată, plină de premiere. Este clar un an de tranziție, de spargere a unor metehne, a unor părți din caracterul și ființa mea. Un an în care am reușit să mă implic în mai multe proiecte și să normalizez situația de la birou. Anul în care băiatul a zburat cu avionul pentru prima oară, a fost singur în 2 tabere și manifestă semne de independență. Chiar a rămas o peste noapte la colegiide la noua școală.

Dar poate cel mai important lucru, atitudinea este schimbată, sunt mai sigur în propriile forțe și mai autonom. Senzația mea a fost confirmată și de alte persoane, fără ca eu să fi întrebat acest amănunt. E parcă o voce interioară, ce mă ghidează în momentele de furtună.

Peștera socială în care m-am retras, sub pretextul că am copil, că e nevoie să rămân acasă, mi-a dezvoltat o anxietate abisală sub raportul întâlnirilor relaționale, posibile. A existat chiar un moment, o zi, când totul simțeam că se prăbușea. Vedeam numai scenarii apocaliptice în care rămân un tată și un om singur, toată viața. Mă sufocam și totul mă strânge, de departe cel mai greu moment din acest an. Dar când am atins acest punct, am depășit momentul, fără băut. Cumva am găsit puterea de a mă redresa singur.

Mi-am setat și obiective profesionale, vedem măsura în care le și voi putea îndeplini. Rămân în continuare, multe momente de neliniște și nesiguranță.

Decembrie 2019

Am reușit, poate pentru prima oară în viața de adult, să particip la o petrecere, fără să beau. Deși aveam prietenii, atmosfera bună în club, întors acasă, în orașul meu natal, multă băutura, am stat treaz și am dansat fără inhibiții.

Petrecerea, alături de mesajul transmis de un coleg, că vede o schimbare evidentă pozitivă la mine, alcătuiesc un portret de modificare a unor comportament. Simt că noul an va fi unul de inflexiune în viața mea, de trecere în alt timp al vieții mele. Integrez noile direcții cu toate momentele de cădere ce încă există și care se manifestă, din pacate, și în fața copilului.

Martie 2020

Început de an cum parcă nu îmi amintesc să mai fi avut. O succesiune de evenimente din viața mea se suprapun cu un eveniment mondial nemaiîntâlnit în timpul generațiilor noastre, o pandemie globală.

Pentru început, ca să fiu ironic, picătura care a umplut acest pahar, a fost o ceartă cu mama băiatului acasă de față cu el, pe fondul consumului la un meci al echipei favorite. Am plecat din casa în care stăteam cu toții, la sfârșitul lunii ianuarie. Din momentul în care am luat hotărârea, totul a decurs foarte repede și în 4 zile și 2 vizionări, am găsit un loc bun de locuit pentru ce aveam eu nevoie.

Mai departe însă, singurătatea, rapiditatea schimbării și noua rutină m-au debusolat. Am băut mult ca să mă calmez.

Prima seara a fost cumplită. Așa disfuncțional, îmi vedeam în fiecare zi băiatul. Dintr-o data, s-a terminat. Și pentru mine și pentru el. Singur în garsoniera asta, străin de tot ce eram obișnuit. Stau în pat, mi-e imposbil să adorm și plâng. Înfundat. Nu am cea mai vagă idee de cum va fi viața mea în continuare. Dar, din nou, în mijlocul atâtor furtuni găsesc o anumită liniște, chiar un echilibru și o siguranță mai mare decât înainte.

La începutul anului am ajuns la final cu un interviu, însă fără rezultat și sunt în teste pentru un alt post, deocamdată. Am mai multe inițiative, mai multă poftă de cunoaștere, de a avea viața pe care mi-o doresc. Am început sa citesc, pentru prima oară în viață, filozofie, antici, stoici.

Am senzația că sunt aproape de ceva, dar nu ajung să-l ating, parcă e un miraj. Mă încurajez singur și îmi spun că dacă ceva s-a întâmplat într-un fel dezavantajos pentru mine, este pentru că urmează să se întâmple altceva mai bun.

Din păcate, este un deșert pe parte relațională, sentimentală. Aici mă simt blocat, deși este adevărat că nu am inițiat cu adevărat mare lucru. Oricum, totul este pus pe pauză din cauza virusului. Străzile se golesc, lumea se retrage. Ne facem provizii de teamă și incertitudine. Cititul filozofiei mă ajută să mă calmez, să rămân împăcat cu mine și deciziile mele.

Merg zilnic cu metroul și alte mijloace. E nevoie să ajung la birou. Fac scenarii în cazul unei infectări. Încerc să fiu realist, nu prăpăstios, tocmai pentru a rămâne calm în cazul în care mi se întâmplă ceva. Îmi vine în imagine, momentul cu mine de pe la 11-12 ani, copilul care s-a descurcat într-o situație critică, când am râmas singur cu vărul mai mic într-o pădurice deasă. Am reușit să găsesc drumul înapoi către părinți, fără nici un fel de ghidaj, pe înserat.

Luna se sfârșește cu un concediu pe care mi l-am luat cumva forțat de aceste împrejurări nesigure. Am folosit acest timp ca un răgaz, să-mi pun în ordine gândurile și să mai recuperez din planurile lăsate în urmă, în aceste 3 luni tulburi. Continui cu cititul, acumulez pe parte profesională și măresc intensitatea exercițiilor fizice. În același timp eram pregătit pentru reflecție, autoanaliză, chiar și un anumit grad de solitudine, dar nu eram pregătit pentru perioade lungi, în care să nu îmi văd băiatul. A trecut doar o saptămână și mi-e dor să ne jucăm, să ne “cârâim” cum îi mai spun când nu ne înțelegem. Mă voi strădui să trec peste aceste încercări cu încredere și curaj.

August 2020

Perioada trecută din martie până acum a fost extraordinar de zbuciumată, de amestecată. Cu întâmplări, cu lupte interioare, cum nu am mai avut vreodată. Am revenit afară și am continuat viața așa cum s-a putut. Am revenit alături de băiat. Stă cu mama lui, însă ne-am reconectat destul de bine.

Am băut foarte mult în aceste luni și sunt traversat de disperare cu momente totuși, de bucurie și liniște plină. Am înaintat câțiva pași pe plan profesional și simt că am o traiectorie.

În același timp m-am înscris într-un grup de la Alcoolici Anonimi. Este încă o încercare de a controla boala. Câteva tentative de a relaționa cu femei au fost mai degrabă eșecuri. Îmi dau timp și răbdare.

Luna o închei fără nici o zi de consum. De fapt, am renunțat să îmi mai contabilizez zilele. Mi-am definit clar principiile și scopul. Iar legământul vieții mele este definitiv. Atâta timp cât nu mai beau, o să primesc forța, curajul și calea, să obțin tot ceea ce îmi doresc. Dacă reiau, chiar și pentru o zi dependeța, consumul, paharul îmi va aduce moartea. Această credința îmi dă o energie incredibilă. Sigur, nori există, dar filonul meu interior, noua mea imagine despre mine, siguranța planului și a unei misiuni pe care trebuie să o împlinesc, îmi dau capacitatea de a îndepărta focul.

Într-o după amiază, extenuat și dezamăgit, de a nu ști ce urmează, de rezultate, mi-am spus că am nevoie de un semn să pot continua. Să depășesc pofta de a bea. Și deși, eram cumva convins și decis să nu o fac, atunci când mi-am început exercițiile fizice am avut imaginea vie a unui alt om lângă mine. În timp ce mă forțam să duc la capăt ceea ce am început, să transpir pe podea, m-am văzut pe mine în același timp în camera. Singur la masă, băut, trist, dezolat, fără direcție. Ca de atâtea ori. Acela eram eu, cel care consuma. Dar acum am ales alt drum, departe de ruina fizică și sufletească a unei alegeri dezastruoase. O linie atât de fină între acest dezastru și o viață împlinită. Să nu uit asta niciodată! În fiecare zi îmi reamintesc că a mai trecut o zi fără să beau și mulțumesc pentru tot ce am primit. Indiferent de ce am primit, de natura darului. Îmi construiesc ziduri împotriva unei boli care va fi parte de mine până la capat.