Furia și vina

Vina și furia, aceste emoții atât de distructive din viața mea. Două emoții umane care mă transformă într-un om mai puțin bun. Un om bântuit. Am să le descriu, să le găsesc cauza, să le expun, să le văd și în cele din urmă, să le accept, fără a le mai da puterea de mă controla. De a-mi deraia și otrăvi viața.

Vina și furia se amestecă uneori, însă cred că o dată ce mă împac cu trecutul, o dată ce îl accept așa cum a fost, mă bucur de prezent, aceste emoții se vor diminua în intensitate.

Încep cu sentimentul de furie. Aici îmi aduc aminte de micul băiat din mine și îl îmbrățișez. Îi recunosc tristețea, confuzia, lipsa de încredere și frica. Furia apare în momentele de nedreptate, în momente pe care le percep astfel, față de mine personal, de familie. O resimt acut și față de situații ce țin de principiile și valorile mele. Mă înfurii când văd la persoanele apropiate resemnare sau lamentări. Probabil văd copilul neajutorat din mine, pe care uneori nu vreau să îl văd. Apare și când cineva încearcă să mă domine verbal sau chiar fizic. Probabil are legătură cu sentimentul de umilire, de agresivitate a colegilor de școală, de care trebuia să mă feresc. Iar acum, adultul pare a supracompensa acea neputință. Acum se poate apăra și caută să demonstreze că o poate face.

Ieșirea la lumină din această emoție întunecată începe prin conștientizarea felului cum mă face să apar în fața familiei și a societății. Îmi sperii familia, în societate par un tip cu totul problematic și nu în ultimul rând această reacție se poate transforma într-o vulnerabilitate (pe care diverse persoane rău intenționate o pot exploata pentru a mă face să îmi pierd discursul ideiile, chiar postura).

Apoi caut forța și resursele de a conștientiza că acum sunt adult, unul cu reușite dar și cu lucruri la care mai e nevoie să lucreze. În nici un caz un copil neajutorat. Copilul este doar acum cu mine, la adăpost. Nu mai trebuie să bea ca să nu îi mai fie frică, să domolească furia care a pârjolit atâta în jur când erupea sau care a compensat nesănătos atâtea momente de tăcere nedorită. Observ, în măsura în care reușesc, declanșatorii (lamentări, limbaj agresiv, cât de mult mă afectează în definitv sau cât de mult pot schimba situația în cazul în care mă înfurii) dar și emițătorii mesajelor (cine sunt oamenii care vin cu aceste mesaje, cât înseamnă ei pentru mine, care sunt intențiile lor)

Așa ajung la vina pe care o simt față de copilul meu, pentru perioada de consum, în care simt că nu am fost un părinte bun. Și iată cum vina dă spre furie, pentru neputința mea de atunci. Și mă ard împreună.

Atunci, fac tot posibilul să mă gândesc la cadoul cel mai mare pe care am reușit sa îl dau către el. Abstinența mea. Rezultatele se văd prin conexiunea noastră, fizică și emoțională. Reală, palpabilă și transmisă chiar de el. Mă gândesc, în același timp și la imaginea dezastruoasă a omului care ar fi continuat în consum și ce ar fi însemnat acest lucru pentru noi și relația noastră.

Acum, aceste emoții le voi tot resimți, însă mult mai moderat, iar dacă apar pot deveni doar niște nori, îndepărtați rapid de vântul dat de încrederea pe care am dobândit-o prin experiențe și exercițiu.

Succes și tot înainte!