Scrisoare către fiul meu

E povestea unui băiat pe care l-am cunoscut și care a fost destul de necăjit din cauza asta, a răutăților altor colegi.
Băiatul de care vreau să vă povestesc era foarte timid, nesigur pe ce poate face și retras. Lucrurile astea nu prea îl ajutau să își facă prieteni. Iar zilele la școală treceau foarte greu. Era și foarte visător, îi plăceau mult filmele de acțiune și eroii de acolo. Și-ar fi dorit să fie și el puternic, dar când se întorcea de la film, tot curajul dispărea. De fapt, îi era din ce în ce mai teamă. Să răspundă la școală sau să vorbească cu alți copii.
Nu mai spun că purta ochelari. Iar de eroi cu ochelari de vedere nu prea auzise. Apoi nu înțelegea de ce, dar părea că ochelarii ăștia îi aduceau numai neplăceri. Ba era strigat “aragaz cu patru ochi”, ba era lovit sau îmbrâncit de alți băieți. Își dorea doar să rămână acasă și să se ascundă. Continua să meargă doar la rugămințile părinților și pentru că înțelese că așa trebuia, dar uneori era ultimul loc unde își dorea să fie.
Însă într-o zi ceva s-a întâmplat. Era o zi caldă de pe la sfârșitul clasei a II-a. Colegii lui jucau fotbal iar el stătea, ca de obicei, pe margine și se uita. Lui îi plăcea fotbalul, se uita la televizor, știa jucători. Dar mai ales știa să joace, să joace bine. Cum echipele nu erau egale, unul dintre colegi îl strigă să se joace. Și atunci printre primele dăți, își învinge teama și timiditatea și acceptă. Se simte eliberat, ia mingea, driblează tot ce are în față și dă gol. Colegii sunt uimiți, sărbătorește și aleargă fericit în uniforma care deja îl încălzea. Din acel moment, a participat la toate meciurile clasei lui, între colegi sau împotriva altor clase.
Până la sfârșitul clasei a IV-a nu a mai avut nevoie nici de ochelari. Însă necazurile cu colegii mai mari au continuat. Trebuia să se ferească constant iar peste toate s-au mai adaugat și profesorii severi. Mai ales cel de matematică. Îi era o frică incredibilă de el. Se enerva cumplit și țipa îngrozitor. Firea lui sensibilă îl făcea să simtă foarte intens aceste emoții și de multe ori îi venea să plângă. Se putea retrage mereu în meciurile de fotbal. Îl ajutau să treacă peste aceste momente și să se liniștească.
În timp băiatul a crescut. Nu a mai jucat fotbal, dar se uită foarte des. Și deși fricile, temererile și nesiguranța de a nu ști uneori ce să facă sunt încă în el, a ales să fie curajos și să le înfrunte. Îi e frică de înălțime, așa că a sărit cu parașuta, îi e frică de ace, așa că se duce să doneze sânge, îi e frică să vorbească în public, așa că …ei bine aici încă mai încearcă. Dar mai ales alege să vorbească despre ce îi place sau ce îl deranjează, să ceară sfaturi, să rămână curios și să nu mai accepte în viața lui situații nepotrivite.
La sfârșit vreau să vă spun că micul băiat cu ochelari are la rândul lui un băiat. Știe că nu poate să îl protejeze tot timpul dar e alături de el cât poate de mult. Și e sigur că vor face drumul ăsta al vieții, împreună.
Mulțumesc și rămâneți încrezători!